Rugăciuni periculoase
de Regina Sara Ryan

"Cel care se salvează pe sine, trăiește liber și liniștit,
Cel care salvează lumea, trebuie să-i împărtășească durerea."

                  -- Sri Aurobindo, din poemul său epic, Savitri


Am fost rugată să vorbesc într-o seară despre rugăciune în fața unui mic grup de prieteni. O femeie mi-a spus că recunoștința este rugăciunea ei permanentă și am fost impresionată. Dar, pe măsură ce vorbea, mi-am dat seama că recunoștința ei era de fapt o apărare împotriva vieții. "Sunt atât de recunoscătoare pentru lumina soarelui, pentru flori, pentru c-am fost binecuvântată cu sănătate, pentru familia mea minunată ... " și lista ei continua.

"Îți exprimi recunoștința și pentru vremurile tulburi, pentru boală, pentru momentele grele? ", am întrebat-o eu. Expresia de pe fața ei mi-a confirmat faptul că acest concept îi era cu totul străin. Era surprinzător că ajunsese la șaizeci de ani fără să realizeze că totul este un dar de la Dumnezeu. Încă se proteja de lucrurile rele, încercând să fie extrem de recunoscătoare pentru cele bune.

"Când ne aflăm în mijlocul lucrurilor 'rele'," am remarcat eu, fără să știu cum aveam să îmi argumentez mai departe punctul de vedere, "ar trebui, de fapt, să ne rugăm așa: 'Dă-mi Doamne cât de mult pot duce."' M-am surprins pe mine însămi cu aceste cuvinte. Veniseră dintr-un loc mai profund decât mintea. Acele cuvinte l-au surprins pe un bărbat din grup. "Vorbește mai mult despre asta, te rog" a cerut el serios, conștient că aceste cuvinte meritau contemplate.  

" 'Dă-mi Doamne cât de mult pot duce.' este o cerere care nu poate veni din mintea rațională," i-am spus eu, bazându-mă pe îndrumarea interioară a învățătorului meu în acel moment, deoarece o asemenea rugăciune mă speria prea mult ca să o sugerez eu însămi altcuiva." Ideea este că astfel de lovituri grele pot fi o intervenție neprețuită în programele noastre rigide de căutare a sfințeniei și fericirii. Loviturile puternice sunt, de fapt, apeluri de trezire care ne mențin conștienți și receptivi. Mai mult, este posibil să alergăm spre astfel de lovituri mai degrabă decât să fugim de ele, de îndată ce întrevedem deschiderea către compasiune și sprijin care ne apare atunci când nu suntem în cea mai bună perioadă a vieții noastre. Este posibil să rămânem deschiși în mijlocul căderii sau 'să ne păstrăm inima deschisă în iad,' așa cum a descris acest lucru autorul Stephen Levine și chiar să cerem mai mult. Este posibil să participăm într-un spațiu mai mare al suferinței omenirii, folosind rugăciunile noastre ca un mijloc de transformare a suferinței în esența iubirii."

Nu mai era nimic de spus în acel moment. Când ne rugăm să vedem, să avem ochii deschiși, să experimentăm viața cu toate texturile ei, noi cerem universului să participăm pe deplin la viață și sărbătorim această participare, fie ea una bucuroasă sau una dureroasă.

"ARATÄ‚-MI ADEVÄ‚RUL."


Dacă am trăi într-un palat izolat așa cum a trăit prințul Siddhartha și am fi feriți de imaginea bătrâneții, a bolii și a morții, imaginați-vă ce șoc, ce încercare, câte întrebări arzătoare ar pune stăpânire pe noi, când am vedea pentru prima dată dovada suferinței umane.  

Este periculos să vedem ce este adevărat în labirintul iluziilor în care ne ducem în mare parte, existența chinuită. Desigur, am putea crede că ar fi grozav să cunoaștem și să trăim adevărul, dar chiar vrem cu adevărat acest lucru? Ne dorim cu adevărat să știm cum sunt lucrurile rele și cum sunt lucrurile bune? Vorbele nu valorează nimic, bineînțeles. Cât de des dăm bir cu fugiții la prima confruntare cu viața așa cum este ea în realitate?

Cum ar fi dacă voi, asemeni lui Buddha Siddhartha, v-ați da seama brusc de faptul că întreaga lume în care voi ați investit nu este nimic mai mult decât o adorabilă scenă de teatru menită să ne distragă atenția de la adevărata viață? Ce-am face atunci? Ați avea voi curajul, ca Jim Carey în filmul "Truman Show", să părăsiți scena? Sau să înghițiți pastila albastră cum face Keanu Reeves în filmul "Matrix"? Am fi nevoiți să ne dăm demisia? Să ne părăsim soțul sau soția? Să ne mutăm în junglă și să-i ajutăm pe leproși? Sau mai rău, am fi oare nevoiți să scoatem televizorul din priză; să facem tot ce ne stă în putere ca să ne ajutăm aproapele; să vorbim mai blând cu copilul nostru?

Este periculos să ne rugăm. Este periculos să cerem să vedem căile și mijloacele multiple prin care stabilim separarea – marea iluzie – și este periculos să vedem activitatea necontenită prin care ne luptăm să alimentăm în permanență iluzia separării noastre. "Nu...," protestăm noi. "Nu sunt de neseparat de Unul ... Nu sunt iubit de Iisus ... Nu sunt o expresie a naturii lui Buddha. Nu sunt interconectat cu toată viața ce există." Este periculos să vedem un astfel de adevăr deoarece, de îndată ce vedem ce este în spatele cortinei, e nevoie de mult mai multă negare și distragere a minții ca să ținem la depărtare noua realitate și responsabilitatea copleșitoare adusă de ea. De îndată ce ne trezim, chiar și pentru o clipă, și vedem ceea ce suntem și cum totul se împacă perfect cu durerea care evident există în jurul nostru, este extrem de dificil și mai incomod ca niciodată să adormim din nou.

Învățătorul spiritual în tradiția 'The Fourth Way', E.J. Gold, scrie în cartea sa, 'The Joy of Sacrifice', despre cele nouăsprezece sacrificii care sunt indicatori ai călătoriei spirituale. Primul sacrificiu – căruia îi atribuie numărul "0" – este sacrificiul liniștii minții. "Stai puțin," ai putea spune, "nu este liniștea minții unul dintre principalele scopuri ale unei căi spirituale? Sugerează el oare să ne încheiem călătoria înainte de a o începe măcar?" Când eu am auzit prima dată de acest sacrificiu, am avut cam aceeași reacție. Nu l-am înțeles. De fapt, m-am ferit de aceste cuvinte. În loc să observ pur și simplu disconfortul provocat de ceea ce mă făceau să simt aceste cuvinte, m-am afundat într-o dezbatere mentală cu Gold, obiectând la ceea ce îmi imaginam eu că a vrut el să spună.

Totuși, citind mai departe, am descoperit că Gold sublinia altceva decât ceea ce-mi imaginasem eu. El explică faptul că acest prim sacrifiu "este realizat pur și simplu prin expunerea la posibilitatea cunoașterii, având astfel oportunitatea să te transformi." Ceea ce vrea să spună este că, imediat ce auzim adevărul sau, cum îi spune el, "cunoașterea", suntem tulburați pentru totdeauna. O asemenea intruziune ne încurcă planurile noastre frumos aranjate. De acum înainte nu mai putem să trăim în 'extazul' confuziei inconștiente așa cum ne-am permis să o facem în trecut. Putem chiar încerca să ne dedicăm viața distracției și zbenguielilor, dar această amintire a lucrurilor văzute va rămâne întotdeauna acolo, la fiecare pas, după fiecare colț.

Există și o altă modalitate de a interpreta cuvintele lui Gold. (Sufiștii spun adesea că există șapte niveluri de adevăr și că, prin meditarea la anumite pilde sau exemple, trecem treptat la o înțelegere din ce în ce mai nouă și mai adâncă.) Unii ar putea înțelege aceste cuvinte așa cum le-am înțeles eu prima dată când le-am auzit, de parcă el ne-ar cere să renunțăm la însăși liniștea minții pe care o căutam în viața spirituală, o recomandare pe care propriul meu învățător a făcut-o discipolilor săi în mod repetat.

Cei mai mulți dintre noi avem preconcepții legate de ceea ce ar trebui să fie liniștea și, cel mai probabil, din moment ce suntem produsul unei culturi suprastresate, punem de cele mai multe ori semnul egal între o astfel de liniște și o anumită lipsă de tensiune și lipsă de responsabilitate. Ideile noastre despre iluminare se încadrează, de regulă, în aceeași categorie.  Credem cumva că această stare exaltată înseamnă că nu trebuie să facem niciun efort, că nu mai trebuie să ne murdărim pe mâini niciodată. Însă, lucrurile stau exact invers. Marile spirite care manifestă această stare în cel mai profund mod, sunt acelea care trudesc din greu, muncind neobosit pentru ceilalți. Așadar, ceea ce sugerează poate maestrul din tradiția 'The Fourth Way' este că totul, inclusiv toate noțiunile legate de liniștea minții, trebuie să fie sacrificate pentru a face loc lucrurilor care sunt în esență reale. Cuvintele lui Gold ne oferă o introducere rapidă în acest domeniu al rugăciunii. Mai exact, nu ne putem ruga, dacă nu suntem dispuși să acceptăm acel adevăr.

Așadar, a ne ruga periculos înseamnă să ne expunem de bunăvoie la înlăturarea iluziilor noastre și la dezmembrarea rosturilor vieții noastre mult prea galante și controlate. Înseamnă să ne aruncăm deliberat în arenă, să punem deoparte amorțeala minții astfel încât foamea noastră de adevăr să poată crește. Deasemenea, să renunțăm la liniștea minții noastre deoarece liniștea pe care am atins-o, a fost una falsă. Înseamnă să ne deschidem către haos astfel încât haosul să fie astfel răscumparat sau binecuvântat.

A te agăța de liniștea minții cât și de confort, este calea cea mai sigură de a le îndepărta.
Rugăciunea este periculoasă pentru ca ea deznoadă totul.

Acest articol este un extras din cartea "Praying Dangerously", ©2001, de Regina Sara Ryan. Reeditat cu permisiunea editorului, Hohm Press. www.hohmpress.com 

Cartea 'Roagă-te Periculos', tradusă și în germană, olandeză și franceză. Este o carte cu un subiect și o viziune foarte potrivită timpurilor noastre intense în care trăim, unde rugăciunea poate aduce hrană sufletului nostru spiritual înfometat de comuniunea cu esența universului. 

“Este o carte curajoasă pentru oameni curajoși. Dar este chiar și mai mult decât atât, ea oferă, celor dintre noi care suntem mai puțin curajoși în viața noastră interioară de rugăciune, dar pe care nutrim să o trăim, încurajare, ghidare și sfaturi înțelepte. Aceasta este cartea despre rugăciune pe care mulți dintre voi poate ați așteptat-o.“

______________________________________________________________________

Regina Sara Ryan a studiat contemplarea și misticismul timp de peste treizeci și cinci de ani. După ce a plecat de la mănăstire, unde a trăit în calitate de călugăriță romano-catolică în anii 1960 și la începutul anilor ’70, Regina a început să exploreze alte tradiții religioase. Este inspirată în special de viețile marilor femei din Hinduism, Iudaism, Budism, Creștinism și Sufism care au trăit o viață înfloritoare datorită dedicării lor lui Dumnezeu și altor lucruri. Cartea ei, The Woman Awake, reia povestea a douăzeci și patru dintre aceste remarcabile femei. De când și-a întâlnit în 1984 propriul învățător spiritual, pe Lee Lozowick, un maestru Baul, Regina a continuat să urmeze ceea ce ea numește o cale de " devotament nepătat" prin care se străduiește să transpună viața ei de contemplare în acțiuni. Locuiește în Arizona cu soțul ei.

Mai multe detalii despre pe pagina dedicata acesteia.
______________________________________________________________________