0 Ron
Produs Cantitate Pret
total
Total: 0 Ron
+ 15 cheltuieli de transport
Mergi la casa

Închide

„Observarea de sine”

de Red Hawk

Preț : 30 Ron
Citește aici primele capitole ale cărții.

Prezentare carte
Comandă online
Lansare de carte cu Red Hawk

A fi părinte conştient, interviu cu Claus Kostka

"A fi părinte conştient"  - Un interviu acordat de Claus Kostka revistei "Inspired Fatherhood" depre educația conștientă a copiilor.

Cuprins întrebări: (click pe întrebare pentru a ajunge la răspuns)


1. Ne puteţi spune câte ceva despre munca dumneavoastră şi în special despre “a fi un părinte conştient”(conscious parenting)?
2. Cât de important este ca părinţii să lucreze asupra problemelor emoţionale din propria lor copilărie?
3. Ce înseamnă “a fi crescut din nou” (reparenting)?
4. Cât de important este să fii un părinte "iluminat" în crearea unei culturi transformative?
5. Care sunt idealurile către care ar trebui să se îndrepte un cuplu?
6. Credeţi că mişcarea “potenţialului uman” – şi în special grupurile masculine de conştientizare – au avut vreun impact asupra rolului tatălui? Şi credeţi că există vreo diferenţă între Europa şi SUA din această perspectivă?
7. Cum credeţi că ar trebui să explicăm copiilor noţiunile legate de suflet şi de spirit?
8. Credeţi că rolul tatălui se va schimba în secolul 21?
9. În ce măsură credeţi că rolurile de “mamă” şi “tată “ sunt împărţite cultural? Credeţi că un bărbat poate fi o “mamă” eficientă?
10. Cum credeţi că numărul mare de familii cu un singur părinte care există în prezent va schimba în viitor societatea noastră?
11. Care este viziunea ta. despre familie?
12. Care sunt condiţiile ideale pentru copilărie?
13. Cum au afectat relaţiile pe care le-aţi avut cu mama şi tatăl dumneavoastră viaţa şi munca dumneavoastră?
14. Ce sfat aţi da taţilor care sunt dedicaţi copiilor lor?


  

1. Ne puteţi spune câte ceva despre munca dumneavoastră şi în special despre “a fi un părinte conştient”(conscious parenting)?

Înainte de a începe să lucrez în domeniul în care lucrez astăzi am fost fotograf. Datorită unei crize personale am început apoi să lucrez mai întâi cu copii handicapaţi mental şi fizic şi ulterior în clinica de psihiatrie pentru copii. După 3 ani am renunţat la acest domeniu de activitate pentru că nu mai puteam suporta durerea copiilor abuzaţi, torturaţi, bătuţi. Am părăsit domeniul social şi am învăţat sa fiu tâmplar. Dar ideea de a fi de folos oamenilor nu m-a părăsit în întregime, prin urmare am folosit ocazia care mi s-a oferit la un moment dat şi anume aceea de a studia terapia prin artă. În timp ce studiam acest subiect am făcut şi eu terapie. Ca o consecinţă am învăţat tot ce am putut despre terapia primară. Am fost antrenat în acest domeniu şi am participat de asemenea la cursuri despre respiraţie conştientă, bioenergetică, întâlniri ostile, consiliere, “a fi crescuţi din nou” ( “reparenting” -idee lansată de J. Schiff) şi terapie conflictuală. Acum lucrez pe cont propiu ca psihoterapeut licenţiat şi consilier pentru cupluri (de 15 ani). Țin sesiuni individuale, sesiuni cu diverse cupluri, terapie de grup şi în ultimii doi ani şi jumătate împreună cu soţia mea Anja, am dezvoltat o serie de conferinţe şi cursuri de o zi pe care le-am numit “cum să fii un părinte conştient”.

Sunt căsătorit şi am 3 copii: o fată de 19 ani care trăieşte împreună cu mama ei (fosta mea sotie) la 300 km depărtare, şi doi băieţi de 7 şi 11 ani. În prezent locuim impreună cu alţi 3 adulti şi 4 copii; până la jumătatea anului mă voi muta împreună cu familia în sudul Germaniei pentru a începe un alt proiect cu 10 adulţi şi 5 copii.

Ideea de bază a muncii mele a fost întotdeauna aceea de a oferi spaţiul şi mijloacele pentru ca oamenii să poată lucra cu restricţiile lor interioare şi să se reconecteze la sentimentele şi viziunea lor. Acest lucru necesită o compasiune nemiloasă care poate să ia forma unei confruntări sau blândeţii şi umorului, în funcţie de situaţie şi de persoană.

Nu există nimic pe care trebuie să-l obţinem, pentru că totul este deja aici, doar că de cele mai multe ori uităm de cele mai profunde comori pe care le avem înlăuntrul nostru şi începem să căutăm undeva în afara noastră (şi asta numai dacă începem să căutăm şi să cercetăm vreodată). În încercarea noastră de a înţelege lumea, încă de când eram copii am început să cream o poveste despre noi şi despre lume care ne lasă lipsiţi de putere şi nu ne permite de cele mai multe ori să creştem la stadiul de fiinţe adulte, creative şi responsabile - ceea ce de fapt chiar suntem în esenţa noastră. Facem totul pentru a avea dreptate despre povestea noastră (un exemplu bun de poveste este: “nimeni nu mă iubește”). Aceasta încercare de a obţine măcar o anume stabilitate în această lume – chiar dacă este una negativă – ne ţine total separaţi de potenţialul nostru primit de la Dumnezeu şi aşa ajungem să fim o reflecţie plăpândă a ceea ce am fi putut fi (şi ceea ce probabil ne-a fost dat să fim).

“Cum să fii un părinte conştient” (conscious parenting) înseamnă pentru mine foarte mult pentru că văd în asta singura posibilitate a unei lumi bune pentru copii noştri. Lucrez cu oameni care nu au fost crescuţi de părinţi în mod conştient şi au suferit consecinţele durerii părinţilor şi a stării acestora de transă profundă.

Nimeni nu poate înţelege un tată care işi torturează băiatul de 1 an şi jumătate legându-l de spatele lui, sărind cu el în apă şi scufundându-se pentru perioade scurte de timp. Sau puteţi să-l înţelegeţi? Singura posibilă explicaţie de bun simţ pentru aceste acţiuni, este aceea că tatăl a fost la rândul său expus unor acte de neimaginat şi astfel el însuşi a fost nevoit să işi reprime orice sentimente pentru a supravieţui. A fost un moment de cotitură dincolo de care el a fost nevoit să transforme orice fiinţă umană într-un obiect pentru că orice altă abordare ar fi reînnoit propria sa durere. Deci situaţia este cumva jalnică: pe de o parte, acest tata este victimizat şi într-o stare de confuzie profundă, pe de altă parte el ia acţiuni pe care le-am putea numi pur şi simplu crime.

“A fi un parinte conştient” înseamnă uneori să suferim conştient, pentru că presupune să fim expuși fără nici un fel de milă celor mai profunde frici ale noastre, lumii subconştientului și să ne vedem secretelor noastre cele mai adânci.

Înapoi la cuprins ↑

2. Cât de important este ca părinţii să lucreze asupra problemelor emoţionale din propria lor copilărie?

Le dă acest lucru capacitatea de a deveni eficienţi, sau poate chiar părinţi împliniţi?

Noi, fiinţele umane, suntem ceea ce eu numesc “repetitivi la nesfârşit”. De cele mai multe ori repetările noastre sunt o fugă în afara conştienţei. În special când suntem stresaţi avem tendinţa să repetăm ceea ce am învăţat acasă – indiferent cât de bune sunt intenţiile noastre. Veşti proaste: sunt momente în viaţa noastră în care acţionăm ca nişte maşini fără nici un fel de conştienţă!

Pot să vă dau un exemplu personal: Când băiatul nostru cel mare a început să descopere cum se mănâncă, pe mese, pe podea, peste tot în casă a început să fie haos. Şi în acele zile am fost pus la încercare destul de mult pentru că eu fusesem învăţat să mănânc îngrijit şi ordonat, să mănânc ce e în farfuria mea, să folosesc cuţit şi furculiţă, să nu mă joc cu mâncarea, toate aceste reguli pe care le cunoaşteţi şi voi. Deci îmi era foarte greu, dar datorită faptului că am vorbit foarte mult cu soţia mea şi cu ceilalţi din casă am reuşit să îmi găsesc un anumit echilibru. Când devenea prea dificil pentru mine mă ridicam pur şi simplu de la masă şi mâncam în altă parte; îi spuneam băiatului meu că este în regulă ca el să exploreze mâncarea doar că acest lucru nu funcţionează bine pentru mine în acel moment, prin urmare voi pleca şi mă voi întoarce în câteva minute. Într-o zi eram într-o stare destul de rea şi nu am văzut ce era scris pe perete “Taci din gură şi pleacă!” şi, ca din senin, am început să vorbesc cu băiatul meu într-un mod ameninţător şi dezaprobator despre felul în care el se purta. Soţia mea s-a uitat la mine într-un anumit fel şi am ştiut atunci imediat că “ceva nu era în regulă”. Apoi ea a zâmbit şi mi-a spus “Hei, acolo a fost tatăl tău, uitându-se peste umărul tău”. Şi aşa era. Mi-am adus aminte de acele momente în care el vorbea cu mine în acelaşi fel în care eu vorbisem cu baiatul meu cu câteva minute în urmă: ameninţător, dezaprobator, făcându-mă de râs.

Asta am vrut să spun: aşa se întâmplă când nu începem să ne explorăm trecutul, când nu dezamorsăm bombele uitate la subsol. Avem tendinţa să le reactivăm fără să fim conştienţi de acest lucru şi să le trimitem către copii noştri (şi exemplele pe care le-am întâlnit în munca mea variază de la reactivarea bazată pe trecut prin care îi facem de râs pe copiii noștri până la abuz sexual, tortură de genul a-i bate pe copii sau a-i încuia în camerele lor). Dar să faci faţă propriilor traume din copilărie este doar o faţă a medaliei: cealaltă faţa este o decizie conştientă despre cum ar trebui să fie viaţa mea şi ce sunt dispus eu să investesc pentru acest scop.

Doar dacă combini propria explorare şi vindecare a traumelor din copilărie cu această decizie conştientă şi cu un grup de oameni dispuşi şi capabili să te sprijine să treci conștient printre capcanele poveştilor tale, doar atunci vei putea fi capabil să lupţi cu tendinţele şi obiceiurile pe care le ai.

Înapoi la cuprins ↑

3. Ce înseamnă “a fi crescut din nou” (reparenting)?

“A fi crescut din nou” (reparenting) este un mod terapeutic de vindecare a traumelor profunde din copilărie. Dezvoltată de Jacqui Lee şi Moe Schiff această şcoală terapeutică a devenit un fel de “ultimă speranţă” a copiilor şi a persoanelor mai în vârstă care au fost diagnosticate ca “schizofrenici”. Observând atent aceşti copii s-a descoperit că aceştia au un defect major în personalitea lor, numit in
analiza tranzacţională “starea -ego-părinte”. Prin anumite strategii şi tehnici au reuşit să înlocuiască dispoziţiile părinteşti vechi cu unele noi. Pentru a face acest lucru şi-au luat literalmente sarcina de a deveni tatăl sau mama acestor “copii” (care aveau vârste cuprinse între 20 şi 30 de ani). Cine este interesat de aceste faţeţe fascinante ale muncii de psihoterapeut poate citi cartea “Toţi copiii mei” de Jaqui Lee Schiff.

Acest mod de lucru nu este restricţionat numai pacienţilor care suferă de psihoze ci se aplică şi pentru noi, “nevroticilor normali”. Avem astfel posibilitatea să retrăim unele aspecte ale trecutului nostru având alături de noi un terapeut sensibil şi cu compasiune.

De exemplu un bărbat care a fost întotdeauna foarte slab fizic a venit într-o zi la mine în birou. Lucrând împreună am aflat destul de repede că nu a fost niciodată ţinut în braţe şi hrănit aşa cum ar fi trebuit în copilărie. Deci am făcut un contract: de fiecare dată când ne întâlneam pentru o sesiune, o parte a sesiunii era rezervată unui ritual de hrănire. Şi ritualul era: el declara că este mic iar eu îl ţineam în braţe cum şi-ar ţine un tată fiul (şi era amuzant uneori pentru că bărbatul era mai înalt ca mine) şi îi dădeam să mănânce o sticlă de lapte dulce şi cald. După ritual mai rămânea în braţele mele pentru câteva minute apoi eu îi ceream să revină la stadiul de adult. Uneori aveam impresia că se întorcea de pe o altă planetă. La câteva săptămăni dupa ce am început acest tratament el a început să ia în greutate, puţin dar sigur. Asta este posibil prin a “redeveni părinţi” (reparenting): poţi să umpli părţi din fiinţa ta care au fost “subdezvoltate”.

                                                                                                                                                                                         Înapoi la cuprins ↑

4. Cât de important este să fii un părinte "iluminat" în crearea unei culturi transformative?

N-aş folosi expresia părinte “iluminat” deoarece am întâlnit doar două persoane în viaţa mea pe care le-aş putea numi “iluminate”. Prefer termenul de părinte conştient.

Pentru crearea unei culturi transformative a fi un părinte conştient este la fel de important cum este aerul pentru respiraţie. Este chiar atât de simplu. Şi este singura şansă pe care o avem de a preveni decăderea acestei planete într-un tărâm de iad. Pe de altă parte ar trebui s-o facem doar de dragul copiilor noştri, pentru râsul lor, pentru fericirea şi pacea lor sufletească. Avem şansa unică de a transcende tiparele prostiei şi ale cruzimii şi să creem ceva cu adevărat uman pentru contextul nostru vestic. Vom folosi oare acest concept? Veţi folosi voi oare acest concept? M-am hotărât ca eu să fac ce pot şi aş fi mai mult decât încântat să ştiu că am mai mulţi colaboratori.

Înapoi la cuprins ↑

5. Care sunt idealurile către care ar trebui să se îndrepte un cuplu?

Asta este o întrebare foarte importantă. Am început recent să lucrez la o carte cu acest subiect. Pentru mine parteneriat/relaţie înseamnă totul. Nu există viaţă în afara acestui domeniu al relaţiilor. Cred că există trei calităţi principale şi cruciale pentru dezvoltarea unui parteneriat real: compasiune, generozitate şi prietenie.

Despre compasiune: calitatea care ne lipseşte în relaţii cel mai mult este compasiunea. În special în domeniul relaţiilor dintre bărbat şi femeie. Femeile şi bărbaţii sunt atât de profund diferiţi unii de ceilalţi încât se poate spune cu uşurinţă: ”Bărbaţii vin de pe o planetă iar femeile de pe alta”. În căsnicia mea rezolvăm uşor multe lucruri dar era un domeniu care ne punea mai mereu în dificultate. Şi acesta era domeniul în care se cerea compasiune mai degrabă decât a avea dreptate, înţelegere în loc de insistenţă, ascultare în loc de păreri. Când am reuşit să ne permitem să avem compasiune unul pentru celălalt şi să devenim vulnerabili, fără să ne apărăm am pătruns într-un tărâm complet nou şi necunoscut.

Despre generozitate: avem tendinţa să fim foarte înguşti, foarte rigizi cu partenerii noştri. Asta nu înseamnă că sprijin în vreun fel mentalitatea “orice este permis şi orice este în regulă”. Cred că o relaţie sănătoasă trebuie să aibă nişte graniţe sănătoase. Pe de altă parte de ce să nu acordăm partenerului nostru dreptul de a avea dubii? De ce este aşa de important pentru noi să arătăm întotdeauna bine, să fim în permanenţă la înălţime (şi nu numai în sexualitate)? Mi s-a întamplat ceva simpatic acum câţiva ani: împreună cu un prieten de-al meu o aşteptam pe soţia lui. Şi ea a întârziat 30 sau 40 de minute. M-am supărat că a întârziat dar n-am spus nimic (uneori este mai folositor să păstrezi anumite lucruri pentru tine şi să le laşi “să lucreze asupra ta” în loc să le arunci înafară indiferent ce va fi). Când în cele din urmă ea a ajuns, eu eram gata să explodez. Prietenul meu s-a ridicat în picioare, i-a zambit şi a spus ceva de genul “bună ziua draga mea, ai ajuns la fix, noi tocmai eram gata să plecam”. Ea s-a uitat la el nevenindu-i să creadă (şi abia atunci am putut să văd cât de mult se grăbise să ajungă pentru că avea picături de sudoare pe frunte) apoi un zâmbet minunat i-a apărut pe faţă (cu un minut în urmă ea își arătase partea defensivă) şi așa după-amiaza a fost salvată. El a fost atunci pur şi simplu generos.

Să fii generos înseamnă sa fii conştient în acelaşi timp de faptul că cealaltă persoană suferă în aceeaşi măsură ca şi tine şi că şi cealaltă persoană face tot ce îi stă în putinţă la fel cum faci şi tu. Nu este cazul să devenim mici tirani.

Prietenie înseamnă capacitatea de a fi mai presus în orice moment de propriile tale tendinţe şi să poţi să fii mai atent la celălalt decât la tine însuţi. Atmosfera unei zile poate să se schimbe total dacă iţi permiţi să fii prietenos, în orice circumstanţă. Bineînţeles că este important ca, înainte de a-ţi însuşi această practică, să fi învăţat să iţi exprimi toate sentimentele, în special cele nedorite cum ar fi frica, mânia, tristeţea şi aşa mai departe. Apoi este necesar să fii capabil să experimentezi aceste sentimente înăuntrul tău fără să trebuiască să le exprimi în orice circumstanţă. Lasă-le să lucreze înăuntrul tău şi fii prietenos.

Este important de asemenea să cunoşti tendinţele principale ale bărbaţilor şi ale femeilor: femeile ştiu întotdeauna mai bine, iar bărbaţii au întotdeauna dreptate. Dacă ţii seama de acest lucru data viitoare când eşti într-o încurcătură cu siguranţă vei putea găsi un mod nou şi amuzant de a ieşi din acea situaţie. O altă diferenţă clară şi deseori înţeleasă greşit este faptul că barbaţii vor să rezolve probleme în timp ce femeile vor doar să comunice. Deci, domnilor, data viitoare când ea se plânge sau vorbeşte despre probleme sau pur şi simplu împărtăseşte despre cum a fost ziua ei, ea cere de fapt de la voi atenţia voastră totală. Pur şi simplu oferiţi-i atenţia voastră, ascultaţi-o fără să încercaţi să rezolvaţi sau să reparaţi ceva pentru ea. Veţi fi încântaţi de rezultate! 

Înapoi la cuprins ↑

6. Credeţi că mişcarea “potenţialului uman” – şi în special grupurile masculine de conştientizare – au avut vreun impact asupra rolului tatălui? Şi credeţi că există vreo diferenţa între Europa şi SUA din această perspectivă?

Da, cred că mişcarea potenţialului uman a avut o influenţă majoră. Ce mi s-a părut îmbucurător a fost dezvoltarea unui anumit fel în care bărbaţii relaţionează unii cu ceilalţi, devenind din ce în ce mai mult un parteneriat prietenos în loc de competiţie şi frică. Ce vreau să spun este că cele mai importante sentimente ale bărbaţilor sunt frica şi mânia. Fiecare bărbat este o bombă cu ceas, plină de mânie, atât timp cât nu este dispus să se uite la copilăria lui şi la propriile lui tendinţe. Este uşor să treci prin viaţă şi să nu te întrebi niciodată ce faci. Pentru că a-ţi pune întrebări înseamnă că devii dispus să te expui la feedback, la critică, la vulnerabilitate. Acesta este un domeniu în care bărbaţii au tendinţa să fie destul de închişi ca rezultat al unei frici de dispariţie profunde şi ascunse. Bărbaţii au fost întotdeauna responsabili de siguranţa şi de protecţia tribului lor (sau a familiei). Acest lucru este gravat profund în cele mai adânci părţi  ale creierului nostru şi ne este greu să acceptăm existenţa acestei frici, să lucrăm cu ea şi să vedem că nu noi suntem în totalitate responsabili de siguranţă şi de existenţa viitoare a familiilor noastre, a rasei umane, a pământului. Bineînţeles că suntem un fel de agenţi care trebuie să işi facă treaba (şi de multe ori facem o treabă proastă), dar într-o viziune completă nu suntem decât nişte particele mici dintr-un plan care este cu mult mai mare decât ne-am putea imagina vreodată.

Cu privire la mişcarea bărbaţilor din Statele Unite pot să vă dau doar câteva observaţii personale: am impresia că barbaţii americani au mult mai multe dificultăţi în a se relaţiona unii la ceilalţi într-un mod cald şi prietenos. Au experienţa unui nivel de agresivitate şi de acţiuni conduse de frică în relaţiile dintre ei mult mai pregnante decât în Europa.

Îmi amintesc că o cunoştinţă de-a mea care şi-a petrecut mare parte din viaţa lui în puşcărie în Statele Unite mi-a spus că cei mai duri bărbaţi din închisoare erau speriaţi de moarte când li s-a oferit primul lor training despre sensibilitate. Ulterior, cei care au urmat aceste cursuri au raportat că influenţele şi noile posibilităţi aduse au fost “salvatoare”.

Înapoi la cuprins ↑

7. Cum credeţi că ar trebui să explicăm copiilor noţiunile legate de suflet şi de spirit?

În primul rând vreau să vă spun o istorisire: Băiatul meu când avea 7 ani m-a întrebat: “Tati, poţi să supravieţuieşti fără mâncare mai mult de patru zile?” I-am spus că este posibil şi i-am explicat despre mâncare, băutură, despre post şi despre toate acestea. Apoi l-am întrebat “Poţi să supravieţuieşti fără apă mai mult de 4 zile?” şi el a dat negativ din cap. Şi apoi l-am întrebat “Poţi să supravieţuieşti fără dragoste mai mult de 4 zile?”; el s-a gândit puţin şi apoi a spus “Da”. Şi apoi l-am întrebat “Poţi să supravieţuieşti fără Dumnezeu mai mult de 4 zile?”. El s-a uitat la mine şi foarte empatic a dat din cap că nu.

Dacă un copil te întreabă ceva dă-i un răspuns direct, pământesc. Nu răspunde prea complicat, de cele mai multe ori copiii se mulţumesc cu o propoziţie sau două. Nu sunt interesaţi să asculte un discurs întreg despre Dumnezeu. Nu ezita să aduci în conversaţie propria ta nesiguranţă sau părere. Dar spune întotdeauna foarte clar că aceasta este opinia sau experienţa ta şi că sunt milioane de lucruri între rai şi iad care sunt posibile şi existente pentru o parte a populaţiei şi sunt imposibile şi inexistente pentru o cealaltă parte.

Este foarte important să-i laşi copilului libertatea totală de a desluşi relaţia lui/ei personală cu divinul sau cu spiritul. Pentru ca acest lucru să se întâmple este necesar să pregăteşti terenul pentru copil care să ofere lejeritate, claritate, protecţie şi o libertate completă a minţii şi a sentimentelor lui. Nu vă complaceţi în aprecieri sentimentaliste despre lucrurile pe care copilul vostru le face sau le spune (“Asta a fost aşa de drăguţ, dragul meu, te iubesc pentru că ai spus asta....”). Pur şi simplu fii un martor şi stai în comunicare: “Este foarte bine şi vei găsi ce este necesar pentru tine aşa cum eu am găsit ceea ce este necesar pentru mine”. Un alt factor important este felul în care iţi trăieşti tu viaţa. Trăieşti o viaţă spirituală? Ai o practică spirituală care are integritate şi consecvenţă? Cum influenţează această practică a ta relaţia cu copilul/copiii tăi?

Pentru mine este o păcăleală dacă, de exemplu, meditezi câteva ore pe zi şi când ieşi din meditaţie iţi tratezi urât soţia şi copii. Practicile spirituale reale deschid pentru copiii tăi o modalitate de a-şi găsi propriul drum. Chiar dacă acest lucru este uneori total împotriva a ceea ce crezi tu că ar trebui ei să facă sau să gândească, de fapt trebuie sa vezi că este viaţa lor. Tu eşti doar un camarad de drum bine intenţionat. Cunoşti câteva capcane pe care le poţi povesti dar nu ştii care este drumul lor.

Înapoi la cuprins ↑

8. Credeţi că rolul tatălui se va schimba în secolul 21?

Sper să nu se schimbe. Avem suficiente schimbări în lume în jurul nostru, deci avem nevoie măcar de ceva stabilitate în familiile noastre. Dar cred că este foarte clar că “tatăl” trebuie să-și redefinească anumite comportamente şi tipare mentale. Taţii violenţi – verbal sau fizic – sunt absolut de netolerat. Asta este sigur. De asemenea taţii care fac de ruşine sau discreditează copiii sunt distructivi pentru aceștia, pentru partenerul lor de viaţă şi pentru ei inşişi.

Avem nevoie de un tată căruia să nu-i fie frică de sentimentele lui, care poate fi vulnerabil, care este “bărbat” suficient încât să-şi stabilească graniţe bine intenţionate care sunt acceptate şi onorate. Este nevoie de integritate, de loialitate şi de un profund simț de responsabilitate. În acelaşi timp este necesar ca el să fie capabil să aibă grijă de familia lui şi să ştie să ceară ce are el nevoie (toate aceste calităţi – luate separat – nu se obţin mergând în padure, bătând din tobe şi dansând pe jumătate gol în jurul focului. Asta este ridicol şi nu va aduce nici un succes decât o proprie contemplare narcisistă).

Sună ca un fel de Făt Frumos din basme? Eu ştiu foarte sigur că noi, bărbaţii, avem abilitatea de a fi atât de mari. Este necesar să ne oprim doar din a ne plânge de milă şi să ne uităm la ce este de fapt real în viaţa noastră.

Înapoi la cuprins ↑

9. În ce măsură credeţi că rolurile de “mamă” şi “tată “ sunt împărţite cultural? Credeţi că un bărbat poate fi o “mamă” eficientă?

În mod categoric sunt anumite zone împărţite cultural şi altele care sunt cumva “universale”. Universal este de exemplu faptul că orice copil are nevoie de mama lui în primii 3-5 ani de viaţă după care acest lucru trece către tată. Mama reprezintă partea cu mai multa grijă şi căldură, partea tatălui este mai provocatoare (este important să vedeţi că sunt întotdeauna excepţii de la regulă şi că este necesar să vă găsiţi locul şi definiţia voastră proprie; dar uneori ajută să creezi nişte orientări aşa cum este fraza de mai sus).

În Germania avem o vorbă “femeia este grădina, bărbatul este gardul”. Această zicală ilustrează rolurile diferite pe care le au mamele şi taţii faţă de copii lor. Şi repet: aceasta este doar o posibilă orientare, nu este întotdeauna adevărul! “Din nefericire” Dumneazeu ne-a creat după atâtea feţe ale sale încât există foarte puţine adevăruri generalizate.

Fără îndoială că un bărbat poate juca rol de mamă. El are capacitatea de a prelua foarte multe lucruri pe care o mama le-ar face. Însă nu este chiar acelaşi lucru. Dacă ar fi fost planificat aşa încă de la creaţie, atunci bărbaţii ar fi trebuit să fie capabili să dea naştere la copii, nu-i aşa? Este un mare pericol să gândim că suntem la fel. Femeia şi bărbatul sunt orice altceva numai la fel nu sunt. Şi acest lucru creează posibilităţile extraordinare și speciale ce există numai în relații.

Bărbaţii pot să-şi dezvolte mult mai mult partea feminină, faţă de cât o fac în prezent – dar asta nu înseamnă că ar trebui să uităm vreodată că suntem bărbaţi. Şi nu femei.

Înapoi la cuprins ↑

10. Cum credeţi că numărul mare de familii cu un singur părinte care există în prezent va schimba în viitor societatea noastră?

Pentru mine o familie este formată din tată, mamă şi copil (copii). Este un dezastru faptul că din ce în ce mai mulţi părinţi locuiesc singuri cu copii lor. Ce se întamplă este că nici copilul nici părintele nu ajunge să aibă satisfăcute necesităţile sale fireşti. Este ca o poveste fără de sfârşit despre nevoi şi satisfacţii pierdute. Acest lucru face ca părinţii să fie consumaţi şi profund resemnaţi iar copii să dezvolte un anumit sistem de credinţe care poate varia de la “nu sunt dorit de jumătate din populaţia planetei (în funcţie de părintele care lipseşte)” până la “nu voi avea niciodată destul pentru mine”.

Copii până la 5 ani au tendinţa să ia totul personal, mai ales lucrurile pe care nu le înţeleg. Divorţ? - Eu l-am creat. Mama este bolnavă? - Este vina mea. Tata este supărat? Eu am făcut ceva greşit. Astfel copilul care trebuie să se confrunte cu toate aceste circumstanţe işi va dezvolta o încredere în sine destul de slabă şi având de-a face cu atât de mult probleme care nu îl privesc pe el ca şi copil, va deveni “adult” foarte rapid. Aşa cum am spus mai devreme, suntem destinaţi să repetăm ceea ce experimentăm (dacă nu lucrăm cu durerea noastră, cu tristeţea, cu mânia şi dacă nu devenim cât de cât conştienţi). Copilul care a crescut cu un singur părinte va avea probabil tendinţa de a se angaja în relaţii foarte de timpuriu (datorită fricii sau din nevoia foarte mare de a fi îngrijit) şi probabil va alege cu o precizie incredibilă un partener cu care el/ea va reexperimenta drama copilăriei. Şi dacă acest lucru se întâmplă de câteva ori, persoana se închide din ce în ce mai mult şi nu va mai fi dispusă să rişte să fie rănită din nou.

Acest lucru va creşte dramatic numărul de oameni care trăiesc de unii singuri, probabil stând în faţa calculatorului, mergând pe Internet, făcând totul “online”. Acest număr crescând de oameni care au dificultăţi în a fi într-o relaţie vor fi clienţii perfecţi pentru tot felul de afaceri care le vor vinde substituente. Deci pentru profitul bănesc al unora acest fenomen nu este chiar aşa de rău, anume faptul că avem un număr din ce în ce mai mare de oameni cu destul de multe probleme în domeniul relaţiilor. Dar pentru creaţia lui Dumneazeu este o catastrofă.

Vreau să spun doar câteva lucruri persoanelor care sunt singure şi au copii, indiferent din ce motiv sunt singure: dacă nu doriţi să vă angajaţi într-o relaţie acum, o posibilă alegere este aceea de a trăi într-o comunitate cu alte mame şi taţi. Ştiu foarte bine cât este de greu să fii singur cu un copil sau doi şi ştiu faptul că taţii şi mamele în astfel de situaţii au nevoie de sprijin. Nu poţi să creezi o cultură "iluminată" fără a primi sprijin. Şi cel mai bun mod de a avea acces la sprijin pentru tine şi pentru copii tăi este să trăieşti în comunitate. Şi vă rog să nu-mi spuneţi că nu aţi putea să faceţi niciodată acest lucru. Dacă vă doriţi ceva sănatos şi nou pentru voi şi copii voştri este necesar să vă asumaţi anumite riscuri. Şi sunt atât de multe feluri de a face ca lucrurile să funcţioneze în aşa fel încât să fie bine pentru voi şi să aveţi ceea ce vă doriţi.
 

Înapoi la cuprins ↑

11. Care este viziunea dvs. despre familie?

Dacă hotărâţi să locuiţi împreună şi probabil să aveţi copii, atunci familia este singura opţiune posibilă. Următorul pas ar fi un grup de familii, care să trăiască şi să lucreze împreună la lucruri pe care le consideră importante, cum ar fi dezvoltarea personală şi practicile spirituale. Este crucial să facem acest pas pentru a trece dincolo de structurile unei familii nucleu, pentru că o familie mărită iţi dă mult mai multe oportunităţi de a nu cădea în capcanele tendinţelor tale decât o familie unică.

Familia este singura formă pe care eu o cunosc (vorbind de cultura noastră) în care posibilitatea creşterii personale şi satisfacţiei, posibilitatea de apropiere şi de căldură, de feedback şi de luptă, de umanitate şi de integritate, de responsabilitate şi de învăţare sunt foarte mari (sună cumva idealist?). Bineînţeles că familia este de asemenea un posibil loc pentru violenţă, abuz, tortură, opresiune şi fascism zilnic. Există zicala “cu cât maimuţa se caţără mai sus, cu atât mai bine îi vezi fundul”, ceea ce înseamnă pentru mine că, cu cât ai mai multe posibilităţi într-o direcţie, cu atât ai mai multe posibilităţi şi în direcţia opusă. Faceţi un mic experiment: amintiţi-vă de familia voastră. Probabil vă veţi aminti în mod instantaneu de lucuri care au fost dureroase, devastatoare, violente. OK. Onoraţi această amintire. Apoi întrebaţi-vă: ce îmi place la mine? Care sunt câteva reuşite din viaţa mea de care sunt mândru? OK. Acum uitaţi-vă înapoi, ca şi cum aţi avea alţi ochelari şi vedeţi cine v-a învăţat toate aceste lucruri. Probabil vă veţi întâlni cu multă rezistenţă pentru că acesta este un fel neobişnuit pentru voi de a vă uita la trecutul vostru. Dar în acelaşi timp este posibil să vă daţi voie să aflaţi că familia voastră, mamă şi tatăl vostru sunt responsabili pentru lucrurile care vă plac cel mai mult la voi (cât şi de lucrurile care vă plac cel mai puţin la voi). Acesta este primul pas de a integra istoria voastră personală într-un mod diferit care să nu vă lipsească de putere. Vom putea deveni cu adevărat bărbaţi doar atunci când ne vom onora taţii (chiar şi atunci când acel lucru pentru care îl onoram este mic, de nivel atomic, sau apare ca total neimportant pentru noi).

Înapoi la cuprins ↑

12. Care sunt condiţiile ideale pentru copilărie?

Asta este o întrebare greu de răspuns pentru că fiecare are propria sa viaţă, unică, specială, de neconfundat. Fiecare trebuie să se întâlnească cu anumite provocări în propria dezvoltare. Dar pot să vă dau câteva date generale: Mama ar trebui să fie disponibilă tot timpul şi ar trebui să fie dispusă să facă diverse lucruri împreună cu copilul în loc să cureţe şi să spele până când este aşa de curat că ai putea să mănânci de pe podea sau în loc să încerce să scape de responsabilităţi pentru a putea să-şi reia cât de curând cariera. Tatăl ar trebui să fie o sursă de venit constantă şi de încredere. Ar trebui să stea împreună cu copii lui cât de des este posibil şi ori să petreacă pur şi simplu timp cu ei ori să facă proiecte împreuna cu ei.
Copilul ar trebui să fie preferinţa numărul unu pentru amândoi. Asta înseamnă, de exemplu daca stai la calculator şi faci o muncă care este incredibil de importantă şi copilul tău intră în cameră şi te întreabă ceva, ar trebui să te opreşti pur şi simplu din ce faci şi să-i acorzi atenţia ta totală. Munca ta poate să aştepte, el/ea nu poate aştepta. Trataţi-vă copii cu respect şi integritate. Vorbiţi cu ei cu un ton al vocii normal. Niciodată să nu vorbiţi cu ei ca şi cum aţi vorbi cu nişte copii. Explica
ţi lucrurile pe care el/ea le întreabă într-un mod simplu şi clar. Niciodată, niciodată, să nu îi faceţi de râs sau să ii invinuiţi. Niciodată să nu loviţi un copil sau să folosiţi alte forme de violenţă fizică, niciodată să nu amenintaţi un copil şi niciodată să nu-i tineţi încuiaţi.

Să nu ţipaţi niciodată la el/ea sau să vă pierdeţi cumpătul. Este în regulă să le spuneţi că vă simţiţi destul de enervaţi pentru că s-a întâmplat una sau alta dar să nu îi faceţi niciodată pe ei responsabili de ceea ce simţiţi. Voi sunteţi responsabili, nimeni altcineva. (Am nevoie să iau o pauza. Un porc de guinea aleargă la mine pe birou şi copilul meu m-a rugat să am eu grijă de porc pentru câteva minute până când se duce la toaletă). Pe de altă parte dacă faci greşeli, să nu ai mândrie deşartă; cereţi scuze de la copil şi împărtăşeşte cu el care sunt sentimentele tale pentru el/ea. Acest lucru aduce o contribuţie extraordinară în viaţa unui copil. Începem prin a spune ceva de genul: îmi pare tare rău pentru ceea ce tocmai s-a întâmplat. Nu a fost ok şi nu are nimic de-a face cu felul în care îmi doresc eu să fiu în relaţia cu tine. Dar încă învăţ şi mă voi strădui ca acest lucru să nu se mai repete.”

Pe cât de mult este posibil lăsaţi-i să doarmă cu voi în pat. Noi am facut un pat mare de 2 m pe 2 m şi când al doilea băiat al nostru s-a născut am alăturat încă un pat de 1 m. Copiilor nu le place să doarmă singuri. Ei nu sunt confortabili să fie singuri. Daţi-le ocazia să stea câteodată cu voi noaptea. Sex? Nici o problemă. Numai fiţi mai puţin gălăgioşi. Sau folosiţi o altă cameră. Sunt foarte multe posibilităţi dacă le căutaţi (copii noştrii nu se trezeau niciodată). Respectaţi-i spaţiul privat. Dacă copilul vostru nu vrea să vorbească, lăsaţi-l în pace. Oferiţi-i doar disponibilitatea voastră pentru comunicare din când în când şi apoi lăsaţi-l pe el să aleagă. Respectaţi spaţiul privat în baie.

Creaţi o relaţie bună cu partenerul vostru. Arătaţi afecţiune şi dragoste pentru partenerul vostru în faţa copiilor (de exemplu eu nu îmi amintesc să-i fi văzut vreodată pe părinţii mei îmbrătişându-se, de aceea la început am fost destul de stânjenit să-mi îmbrăţişez partenera în faţa copiilor, dar asta s-a schimbat total. Am chiar experienţa că sunt încântaţi să fie martori şi să experimenteze dragostea şi afecţiunea dintre noi). Pot fi incluse discuţii sau conversaţii contradictorii. Dar – să nu vă certaţi niciodată în faţa unui copil. Este în regulă să nu fii de acord cu ce spune/vrea decide partenerul tău. Dar în acelaşi timp respectă-i decizia (dacă nu este periculos pentru binele copilului). Spune-i copilului că tu ai luat o altă decizie, dar că mami a făcut lucrurile în alt fel şi că tu eşti dispus să respecţi asta.

Spuneţi-le copiilor că disputa voastră sau sentimentele voastre nu au nimic de-a face cu ei. Este necesar să le spuneţi asta (nu este destul doar să o gândiţi); de exemplu: “Mă simt foarte supărat şi asta nu are nimic de-a face cu tine. M-am certat cu şeful meu şi sunt încă furios. Acum am să mă duc la mine în cameră şi am să fac câteva exerci
ţii de voce pentru a mă calma, a mă linişti şi asta nu are nimic de-a face cu tine”. Am avut o dată experienţa unei zile foarte proaste şi pentru că eram stresat am devenit nervos. Eram în baie şi tot ce făceau copii era prea încet şi greşit. Până la un moment dat am reuşit să mă abţin dar apoi am izbucnit “Dumnezeule, nu poţi să te mişti mai repere? Mă simt total mânios şi nervos”. Înainte să mai spun ceva băiatul meu de 11 ani s-a uitat la mine cu o privire de profundă compasiune şi a spus “Da tată, ştiu, nu are nici o legatură cu noi”.

Fiţi o sursă de confort, siguranţă şi protecţie pentru copilul vostru fără să încercaţi să îl apăraţi de orice. El/ea vrea să ştie că sunteţi acolo pentru el/ea şi că este perfect în regulă să treacă prin propriile lui/ei experienţe. Fiţi umani şi nu pretindeţi că sunteţi perfecţi. Arătaţi-vă punctele tari cât şi punctele slabe. Lăsaţi la o parte ameninţarea: “iţi vei răsfăţa copilul dacă ii dai tot ce vrea”. Nu poţi răsfaţa un copil daca îi oferi atâta afecţiune şi contact fizic cât are el nevoie. Vei crea doar o fiinţă care este stâpână pe sine şi are o percepţie foarte clară că merită să fie iubit, ţinut în braţe. Dar în acelaşi timp este necesar să înţelegeţi care este momentul cel mai potrivit pentru îmbrăţişări şi sărutări: faceţi asta pentru copilul vostru, nu pentru că aveţi voi nevoie (este mai uşor să obţinem ce avem nevoie de la un copil decât să cerem asta de la un adult).

Înapoi la cuprins ↑

13. Cum au afectat relaţiile pe care le-aţi avut cu mama şi tatăl dumneavoastră viaţa şi munca dumneavoastră?

Le-au afectat foarte mult. Fără ei nu aş fi cine sunt. Şi mă refer la asta din ambele direcţii: pozitiv şi negativ. Am crescut într-o familie germană normală, în clasa de mijloc. Am avut propriile noastre dificultăţi (şi anume faptul că mama era alcoolică iar tata din cauza muncii şi a intereselor personale, era mai tot timpul absent) şi a fost necesar să lucrez cu toate aceste lucruri. Şi nu a fost aşa de ușor pe cât ar putea părea, dar am făcut ce era necesar să fac pentru a fi în pace cu această perioadă a vieţii mele. Cel mai important pas pentru mine a fost atunci când am încetat să-i mai învinuiesc şi să ma victimizez şi am început să-i recunosc pentru cine sunt.

Tata m-a învăţat integritatea şi loialitatea, mi-a arătat importanţa onestităţii şi că nu trebuie să uiţi niciodată cine eşti, indiferent de circumstanţe. Mama m-a învăţat ce este prietenia şi că există întotdeauna o posibilitate, chiar în momentele cele mai întunecate. Mi-a arătat de asemenea, cât este de important să ai prieteni şi să nu mergi niciodata pe cărarea singurătăţii.


De ce credeţi că, în ciuda a tuturor lucrurilor pe care le ştim, a fi un părinte modern ascunde, deseori sub o poleială înşelătoare, o atitudine orientată pe obținerea unor anumite rezultate dorite de părinte şi o insensibilitate la adevăratele nevoi ale copilului?

Lumea devine din ce în ce mai rece pe zi ce trece. Când mă uit la televizor la ştirile despre războaie, când mă uit la feţele oamenilor de pe stradă în fiecare zi şi ascult poveştile de brutalitate şi de tortură, în meseria mea am o singură întrebare: Oare ce lipseşte? Şi pare, că în ciuda tuturor dezvoltărilor conştienţei noastre şi ale standardelor sociale, un aspect este destul de puţin dezvoltat la oameni. Acest aspect este sufletul. Sufletul oamenilor nu a fost hrănit de un timp îndelungat. Odată cu decăderea formelor de religie organizată majoritatea oamenilor şi-au pierdut un fel de “ancoră” într-o altă realitate. Şi asta nu înseamnă că sprijin formele de religie organizată, dar ele au avut cel puţin ceva de oferit care era mai mare decât felul nostru mic, restrictiv şi orientat către noi înşine de a vedea diverse lucruri. Majoritatea oamenilor nu au înţeles niciodată, că a avea grijă de sufletul nostru este la fel de important ca şi hrana sau ca şi a avea un adăpost. După părerea mea sunt diverse cercuri în lume care au profitat rapid de această dezvoltare şi au oferit oamenilor o altă religie: materialismul. (Probabil că a fost invers: mai întâi a fost introdus materialismul şi aşa a început decăderea importanţei pe care o dăm de a lucra asupra sufletului, pentru că a lucra asupra sufletului cere de cele mai multe ori muncă, disciplină, dedicare şi timp. Şi acest lucru a devenit dintr-o dată nefolositor pentru că noile preocupări erau mult mai facile.)

Răspunsul la toate întrebările este banul, consumatorismul, televizorul şi atitudinea “Lasă-ma în pace!”. Cum pot să hrănesc alte suflete, şi anume sufletele copiilor mei dacă eu nu am nici o idee că sufletului meu îi lipseşte ceva, că literalmente este înfometat, ca să nu mai vorbim despre a ma hrăni pe mine însumi?

Cealaltă problemă pe care o văd este aceea că pe lângă substituirea hranei reale a sufletului, oamenii au tendinţa să devină prea comozi şi nu sunt dispuşi să se lase provocaţi de copii lor. Copii trebuie să fie curaţi, fără probleme, liniştiţi, cuminţi, buni la şcoală şi aşa mai departe. Copii devin pur şi simplu un deranj pentru o fiinţa umană orientată către propriul ego.

Copii adevăraţi însă au nevoie de timp şi nu se încadrează în modurile de gândire şi comportament ale societăţii noastre bazate pe televizor şi pe Internet. Oamenii trebuie să înţeleagă că răspunsul la întrebările cele mai importante şi mai urgente din zilele noastre nu va fi găsit în ştiinţă, ci în umanitate. Un om de ştiinţă care funcţionează ca o maşină poate să creeze tot felul de agenţi de război cruzi şi de neimaginat şi poate chiar crede că așa face o favoare umanităţii. În timp ce un om de ştiinţă care simte şi gândeşte, care este centrat şi care are o relaţie adâncă şi profundă cu sufletul lui nu va accepta să facă o astfel de muncă. El/ea va spune pur şi simplu: “Nu, mulţumesc, nu sunt interesat.” Acesta este genul de oameni de care avem nevoie urgent.

Înapoi la cuprins ↑

14. Ce sfat aţi da taţilor care sunt dedicaţi copiilor lor?

Nu daţi înapoi. Nu vă sacrificaţi copilul pe altarul societăţii care cere aşa zisa bună-purtare şi duce la distrugerea individului. Fiţi curajosi şi găsiţi şi alţi taţi la fel, adunaţi-vă şi vorbiţi, daţi-vă sfaturi, sprijiniţi-vă unii pe ceilalţi fără nici un fel de sentimentalism sau agende ascunse (de genul “Ce grozavi suntem noi!”). Creaţi o echipă de lucru, luaţi feedback şi de la soţiile voastre şi ascultaţi-le. Nu trebuie să fiţi de acord cu ele neapărat, dar ascultaţile şi onoraţi propria lor viziune asupra vieţii. Doar atunci şi ele vor fi capabile şi dispuse să vă urmeze pe un teritoriu necunoscut (şi asta poate fi minunat, dar nu uitaţi, poate fi şi înspăimântător în acelaşi timp).

Şi fiţi generoşi cu voi înşivă. Este important să vă provocaţi şi să fiţi provocaţi, dar fiţi blânzi şi iubitori cu voi înşivă în acelaşi timp; nu vă pedepsiţi pentru faptul că nu aţi fost capabili să împliniţi din prima încercare ce aţi vrut să împliniţi pentru că purtaţi cu voi istoria strămoşilor voştri, iar creşterea cere mult timp.

Dacă aţi ascultat tot ce am spus, dacă aţi luat tot ce vi s-a oferit şi simţiţi un “DA” către aceste lucruri atunci universul se va apleca asupra voastră ca o mamă iar transformarea poate avea loc
.

Înapoi la cuprins ↑

 

Trimite un mesaj editorului:


Recomandă unui prieten:


×